Uneori, în clipe privilegiate, pictura se transformă în incantaţie. Atunci, spectacolul gamelor cromatice, al tuşelor, al laviurilor, al semitonurilor, al caligrafiei poate dezvălui şi o altă lume, ce nu mai e doar a picturii. In astfel de clipe privilegiate, limbajul plastic se lasă învăluit şi în alte rostiri, în alte ritmuri, în alte efluvii.
Pictura Barbarei ne invită la o astfel de aventură într-o lume imaginară de o stranie frumuseţe. Despărţite de noi prin rame somptuoase ce alcătuiesc un spectacol pictural în sine, personaje tulburătoare îşi fac apariţia din săli de ceremonie sau de bal cu lentoarea unor fluturi de noapte. Ele par a se ivi din undele concentrice ale adâncurilor ce l-au oglindit cândva pe Narcis, din apele magice ce i-au dizolvat fiinţa pieritoare pentru a-i păstra doar chipul - oglindă.
Acelaşi destin pare a uni şi personajele pictate de Barbara : îmbătate de propria lor frumuseţe, dizolvate în propria lor suavitate, ele vin spre noi din lumea imaginarului cu chipul lor –oglindă, în care să ne putem recunoaşte. In acest fel, chipurile devin poveşti al căror sens e încifrat în caligrafia desenului, în graţia gesturilor, în ambiguitatea expresiilor. Poate de aceea făpturile portretizate de Barbara au acel aer melancolic, specific spiritului « Fin de siècle » , acel abandon aristocratic pe care, uneori, doar boarea unui zâmbet îl ascunde cu graţie.
Privirile noptatice, gesturile învăluitoare, înăbuşite de mătăsuri, brocarturi şi dantele, pun şi mai mult în valoare chipurile translucide. Paloarea lor înseamnă renunţarea la vitalitatea exuberantă a lumii părelnice in care trăim zi după zi. Nimic nu tulbură apele adânci ale acestei picturi, nici un chip nu exprimă pathosul bucuriei sau al durerii, neliniştii, dorinţei. Intreaga lor energie e concentrată, hipnotic, în ochi. Aceşti ochi adânci ca fântânile par să spună că au văzut, odată, ceva esenţial. Personajele pictate de Barbara au liniştea celor care au văzut şi stiu. Ele vin spre noi învăluite în tăcerea inexprimabilului.
De ce tac aceste fiinţe ? De ce au un aer spectral, de ce rămân dincolo de apa oglinzilor nocturne, dincolo de spectrul cromatic vizibil, dincolo de vibraţiile sunetului ? De ce au ele încă glasul mut, de ce nu rostesc încă adevărurile pe care le stăpânesc ? E o tăcere adâncă în preajma lor şi în ele însele. Ceva din tristeţea mută a Euridicei, ceva din autocontemplarea extatică a preafrumosului Narcis. Intoarce-te, Laizza, şi adu cu tine toate basmele lumii .
Intoarce-te, feminitate vulnerabilă , întoarce-te, senzualitate melancolică a seducţiei fără voie, sari ghizdurile preţioaselor rame, ciobeşte-le stucaturile şi stropeşte-le cu apa nopţii , şi adu-l cu tine şi pe copilul de aur, şi pe Rita Levi, şi pe exsangua regină Margot, şi pe frumoasa afgană adu-o de lângă cenuşa focului de tabără. Plăteşte-i vamă lui Narcis şi spune-ne ce stii şi ce ai văzut, căci poate, totuşi, vom putea înţelege ce graniţă ne desparte lumile. Vom înţelege mai profund poetica ramelor - prag, a undelor, a rezonanţelor, a exilului la marginea lumilor crepusculare sau taina mirabilelor întâlniri.
Vom înţege, poate, prin transparenţa unui chip ce nu e al nostru, povestea unei lumi care e încă a noastră.
Ramona Novicov