Nuferi de noapte
“Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,
Chagrin d’amour dure toute la vie”
Jean-Pierre Claris de Florian
Orice poveste de dragoste adevarată conţine un truism candid, dar la care rămânem mereu sensibili: plăcerile dragostei ţin o clipă, în timp ce disperările, chinurile, frustrările ei, nopţile ei albe ţin o viaţă. Uneori, o eternitate, căci nu ştiu o iubire mai sfâşietoare decât cea dintre Orfeu şi Euridice, iubita avută, regăsită şi pierdută apoi pentru totdeauna. Iar când zeii rămân neînduplecaţi, se aşterne noaptea şi îngheţul peste puterea lui Eros.
Pictura lui Ioan Popdan aş vedea-o centrată pe treseul ermetic al unui poliedru . Ea pare a ilustra episoadele ritualice ale unui mister orfic săvârşit pe malurile eleşteului cu nuferi din Giverny. De aceea aş pune pictura sa sub un anume semn imaginar: registrul nocturn al viziunii lui Monet. In spiritul acestei viziuni, perspectiva plonjantă transformă pânza apei într-un abis iar taşismul gestual transformă cupele florale în caligrame întunecate sau doar în umbra lor.
Din tot câmpul pictural adus aproape de pragul informalului se desprinde un singur duet clar conturat: o mână calcinată şi un trup feminin de porţelan; pot fi acestea tiparele figurative ale unui blestem şi ale unei şoapte de bun rămas? Poate acest contrapunct aproxima sensul paradoxal al iubirii? al acestei alchimii săvârşite în inima unui hăţiş pictural ostil, al unor tenebre opalescente în care privirea pare că se scufundă ca în capcana nisipurilor mişcătoare? Poate miezul fragil de lumină al făpturii iubite să risipească “întunecata dulceaţă a patimii celei de noapte”, de care vorbesc monahii?
Şi - întrebare legitimă pentru un artist - poate limbajul artistic exprima aceasta pendulare neliniştită dintre un răspuns sau altul?
Pictura lui Ioan Popdan ne plasează acum în chiar acest interval, şi cine ştie, după ce o vom fi contemplat-o, care ne va fi răspunsul.
Ramona Novicov